MESAJ ÎNTR-O STICLĂ

Te-am visat să ştii, în imagini reale
Iar dimineaţa m-am trezit cu braţele goale,
Erai aici, e aşa uşor să-mi amintesc
Blestem clipa când a trebuit să mă trezesc.
Erai tu, nu vreo plasmuire de-a mea
Pesemne nici inima mea nu vrea altceva
Şi să spun toate astea, n-am decât cuvinte simple
Mă simt ţinut în frâu, vreau înainte.

...totuşi înainte, n-am recunoscut niciodată...
Dacă toate au trecut tu ai rămas singura fata...
Singura pe care o visez, pe care trebuie
Să o respect pentru simplul fapt că e...

E acolo...prima dată când se trezesc sentimente
Şi culmea că de fapt nu-s chiar aşa de recente,
Păcat. Nu pot să mă întreb cum ar fi fost dacă era
În stânga mea e de mult timp altcineva.

Şi adevărul e că-n ochii ei o văd pe tine,
Mă mint să-mi zic că-i bine şi-n astfel de momente fine
Arunc în apă câte-o sticlă şi acolo unde eşti
Poate-o găseşti şi te regăseşti când o citeşti.

Sunt şanse mici să-ţi dai seama dar nu-i altă cale,
32 de vise zdrobite au fost tot ale tale,
Spune-mi dacă citeşti, o să aştept
Ca şi când aş fi tras ultima dată aer în piept.

PRIZONIERUL PROPRIULUI VIS

Capul plecat, mâini-lanţuri, picioare-lanţuri,
Iar am uitat că sunt aici să sap şanţuri...
Mirosul de praf de puşcă din nări mă ţine treaz
Şi sistematic muşcă, lăsând tatuaj de Alcatraz

privesc pieziş pe sub glugă, pe buze am o rugă
Care devine mantră fiindc-o repet cu trudă
Şi-mi zic că fricii mele n-am să-i mai devin slugă
Şi-o să rezolv prin luptă ce rezolvam prin fugă.

Şi uit, ca o dependeta care bate la uşa să-i deschid
Simt că nu am puteri, privesc morbid chipul livid
Pe care oglinda mi-l aruncă până sub cornee
-E teama ta de ieri, îi deschid eu, sari în tranşee!

Capul plecat, mâna pe pix, piciorul stâng întins
Tot ce-am zis, ce-am scris să fie oare-un vis?
-Scriitorule fără vicii obişnuite, trezit din trip
Bate cineva la uşa, vrei să îi deschid?

DUALITATEA CA SEMN AL SUPERIORITĂŢII

Mă gândeam zilele trecute la dualitatea oamenilor din jurul meu. De fapt, nici nu "îmi permit" o cercetare sau o catalogare mai largă a persoanelor fiindcă în funcţie de mediul în care trăieşti, inevitabil te schimbi. Observ că a încerca să fii ceea ce nu eşti, sau a încerca să pari ceea ce nu-ţi iese e un lucru comun. Ştiu că apartenenţa la grup e una din nevoile capitale dar asta e o motivaţie disfuncţională atâta timp cât pentru recunoaştere trebuie să îţi vinzi pielea vopsită. În fine, urăsc când folosesc cuvinte sofisticate... nu mă reprezintă, asta e o dovadă a dualitaţii mele pe care am (re)remarcat-o. Am prieteni care vor să pară răi, violenţi când de fapt sunt atât de fragili emoţional, prieteni care povestesc istorii de-ale lor majoritar fictive doar pentru a se convinge pe sine de unele chestii... Niciodată n-am fost vreun psiholog nebun să caut nod în papură dar mi se pare prea evidentă dualitatea asta. De fapt, toată treaba a plecat de la zodia mea, sunt Gemeni şi cică aş fi şi dual (aka cu două feţe). Treaba asta mi se pare una interesantă. Eu ştiu că Gemenii în general sunt oameni inteligenţi, foarte inteligenţi (pot da şi o lista imensă de idioţi). Ei bine, un om inteligent, indiferent de ce zodie ar fi el (fuck that) tinde spre a afişa doar o parte din aspectele care-l definesc. Un om subdezvoltat din punctul asta de vedere nu are nicio reţinere, şi este continuu într-o manifestare rectilinie a sa, pe când oamenii puţin mai luminaţi îşi păstrează o parte din angoasa proprie...asta e părerea mea şi cum îmi place să plec şi să (mă) las cu ochii în soare...ne mai auzim.

PORTRET DE MIZANTROP

dacă te întrebi ce mai fac, să ştii că uit nume...
Peste umăr văd urme, în spate e atâta lume
şi eu...nu-i cunosc, i-am întrebat cine sunt
Şi nu mi-au răspuns...sunt singur pe Pământ.

Mărci înregistrate strâng biruri pentru că respir
Şi doar pentru că e gratis, versuri mai înşir.
E cred...singurul lucru original pe care mai pot să-l fac
Din amintiri din copilărie cu Mascatul în Frac.

Cad petale roşii...TM, plătesc clişeul
Ei nu-nţeleg că nu-i a mea vina că îmi visează eul...
Şi Solomon şoptea că-n vremuri vechi a fost
Ce e şi-acum şi că timpul ştie astea pe de rost.

Copil cu inima-buncar de titan îngrop asumatic paşii
Să îi ascund căci fug să nu fiu cunoscut, ca laşii...

CELOR CARE

Celor care văd răsăritul când plouă,
Le urez lumină, pace vouă!
Fericiţi sunt cei care vor să simtă cu adevărat
Pentru că găsesc într-un sfârşit ce au căutat.

Celor care vor adevărul care doare, toată stima!
Sunt prea puţini care chiar preţuiesc lumină,
Iar candela lor deşi are doar o scânteie
Curăţă de întuneric întreaga Cale Lactee.

Fericiţi cei ce nădăjduiesc căci se vor mângâia
Vor mângâia pe ceilalţi şi şi vor simţi căldura
Fiindcă tot ce dai din inimă, altora,
Vine înapoi de înainte să poţi da.

Celor îmbolnăviti de lucrui triste, totu-i spre bine,
Le promit că vin zile mai senine.
Ştiu că o picătură dulce scote tot gustul amar,
Altfel tot ce îndurăm cu dragoste e-aproape în zadar.

SECRETUL NEFERICIRII

se ia un om. Dacă e crud înseamnă că încă e fericit.
Întoarce-l pe toate părţile şi pune-l la prăjit.
Când va scoate primii aburi de supărare
Sau primele lacrimi amare vei şti în sfârşit
că e nefericit.

Atenţie! Reţeta abia acum începe,
Deci dacă credeai că-i aşa uşor te îmbeţi cu apa rece!
un om nefericit trebuie gătit în aşa fel
încât în fiecare zi să uite de el.

I se taie puţin din raţiune,
i se curăţă din dragoste, i se lasă o porţiune
Cât să poată să se iubească doar pe sine
şi dacă aţi ajuns până aici e bine!

Apoi, se ia nefericitul,
I se feliază ideile cu cuţitul
să nu mai găsească nimic la locul lui
Şi gata! Ai terminat felul întâi!

Dar...dacă vrei să ai nefericiţi în continuare
Trebuie să-ţi iei măsurile de rigoare!
Un nefericit trebuie să facă şi pe alţii nefericiţi
Deci îi dai drumul liber şi îi promiţi
Că dacă le va împărtăşi şi celorlalţi tristeţea sa
Se va elibera.

Normal, îl minţi,
Tu cum de crezi că sunt atâţia oameni nefericiţi?
Şi, era să uit, serviţi!

CĂLĂUZĂ PENTRU ORBI

De câţiva ani încerc să zâmbesc - nu-mi iese
Dese feţe şterse mă fac să-mi pese de interese
Nesedus şi redus la absurd, sunt în plus
Şi alţii mă privesc de sus de parcă cine ştie unde au ajuns...

Jalnic, dacă pic acum n-am nicio scuză
Pot să fug, să strig orice şi eşecul mă refuză
"N-o să dau de muză" - gand de loser - mă amuză
Călătorii ăştia orbi încă mă vor călăuză.

Sahara la pas cu ei în spate, am de tras
Zeci de oameni fără ochii să vadă, dar cu glas.
Să îi mint că văd în faţă apă multă şi verdeaţă
Sau să le spun adevărul chiar dacă le muşc din viaţă?

Apă pe sfârşite, praf, căldura se simte grav,
Unii mor, ceilalţi nu-i văd, nu le spun, devin mârşav
Ştiu cât sunt de sensibili, echilibrul lor firav
Recunoaşte două stări: deep in shit sau deep in love.

Noaptea-i frig, le zic poveşti, unii nu pot să adoarmă
Unii-au adormit pe drum, restul - peisaj de toamnă,
Chip uscat reflectă focul, arde ultima speranţă
Apă nu mai e deloc, plecăm mâine dimineaţă.