LINIE

Nu te chinui ca lumii să-i înţelegi mersul
Singura busola care-ţi trebuie e interesul
Azi când sunt dus cu preşul, urmăresc succesul
Doar pe marile ecrane de pe malluri fiindcă restul
e mizerie... copycat-uri care sperie
Prin lipsa de originalitate în materie
Vor să dea bine-n mulţime stârnind invidie
Şi uită că vârsta le va fi final de linie.

GOANA DUPĂ FERICIRE

Pursuit for happyness...
Ăsta e un film pe care l-am văzut recent, îl are ca actor pe Will Smith, şi după cum şi titlul sugerează, tema, subiectul şi motivul filmului este fericirea. De fapt ar cam fi absenţa fericirii şi motivaţia prin absenţa pe care o dă. E vorba de o familie în destrămare, mamă, tată şi băieţel de vreo şase ani care aleg să caute împlinirea în alte direcţii. Actanţii principali sunt tatăl şi băiatul care trec prin momente grele, rămân fără adăpost, fără muncă, şi cursuri speciale în speranţa de a prinde singurul post vacant de broker şi într-un final, evident, îl obţine şi totul devine ok, un film cu happy end clasic. Treaba e că în viaţa lucrurile se petrec puţin altfel. Un insucces urmat de încă un insucces atrag declinul psihic şi de aici pică tot. Mi-aş dori să putem găsi atât de multe motive să mai încercăm o dată. Întotdeauna am fost un optimist şi visător dar e atât de greu să scapi din nisipurile astea mişcătoare ale nefericirii. Şi nefericirea nu este ceva rău, vreun chin, sau vreun alt fel de tristeţe ci e - după cum şi prepoziţia o spune - o lipsă a fericirii. Ne naştem în durere, trăim în durere, murim la fel (dar poate la un alt nivel) şi de aceea fericirea, morfina pentru durere, este probabil singurul lucru pe care ni-l dorim cu adevărat. Şi dacă s-ar da după nişte anumite criterii "mi-aş rupe gâtul" să le îndeplinesc fiindcă unde greşesc...nu ştiu. Şi subliniez! Nu sunt trist. Ci fericirea e plecată singură (şi fără mine) prin ţările calde, acolo unde sunt atâtea concepte exotice încât nici mie nu mi s-ar părea un subcapitol din arheologie. Dar, vorba aia "DON'T WORRY, BE HAPPY!" ! ! !

SUNTEM PUŢIN CARE VREM, CARE PUTEM...

Doamne, sunteţi atât de puţini, atât de puţine. Şi acum vorbesc de oamenii deschişi (open-minded)...
În ultima perioadă am socializat mult live, şi pot să zic că mare e grădina din care au scăpat toate legumele. E ca la piaţa. Fructe şi legume care arată bine, miros bine dar nu au gust, sau au gust de altceva. Am întâlnit oamenii noi, şi mulţi- dar mulţi de tot- sunt...aerieni. Sunt oameni în faţa cărora mă tem să nu spun propoziţii prea complicate, cuvinte prea simandicoase, sau să vorbesc de lucruri prea abstracte, de frică să nu fiu înţeles greşit, sau mai rău, deloc.
Nu ştiu de ce, nu ştiu cum se poate să fie atât de mulţi aşa, dar lipsesc câteva bucăţi bune de educaţie şi nu numai, multora dintre noi. Alţii ascund "unele detalii" atât de evident încât îşi pun singuri punctul pe I, ca şi cum te-ai ascunde după propriul deget. Şi zic da! Da! Sunt şi oameni super, oameni pe care îi sorbi din priviri când vorbesc, care îţi deschid instant în minte scenele pe care ţi le povestesc, dar sunt PUŢINI. Mereu am fost sceptic cu începuturile dar mă simt realmente crispat de fiecare dată când am în faţă un first time din teama de a nu părea de pe Marte (ca Smiley). Credeam că nu am conştiinţa. Se pare că am şi de-asta, chiar multă, şi până acum îi ziceam bun-simţ, iar bunul simt îl confundam cu politeţea - asta ca fapt divers, aşa că până la postarea următoare, SĂNĂTATE!

AMNEZIA DE CARE MI-AM ADUS AMINTE

Mă întrebăm de curând ce anume provoacă amnezia asta generală din sufletele, mintea şi voinţa noastră. Cu toţii suntem animaţi de scopuri. Fără scopuri subiectul existenţei ar fi un vid, dar o dată cu scopurile, apar polurile, centrii de fugă ai atenţiei noastre. Nu am reuşit să găsesc nimic pe lumea asta să se întâmple fără cauza, aşa cum nici proces fără efect nu am văzut. Dar... De multe ori fac(em) lucrurile mecanic. Mergem la şcoală, mâncăm, citim ceva din plăcere, avem o prietenă, ne scriem numele pe o banca... Asta mă duce cu gândul că tindem să trăim după un model, şi-mi e frică de faptul că nu avem loc cu toţii în acelaşi şablon. Sunt atât de sigur că dacă ne-am aminti pentru ce facem ceva, l-am face şi mai bine, poate chiar ne-am bucura că ne iese. În schimb, primim la final o satisfacţie suculentă şi lipsită de vreun gust pentru că nu ne amintim de ce anume am început totul. Cu riscul de a mă repeta, ce ne provoacă amnezia asta? Sunt două variante: noi sau alţii. Noi, în mod inconştient, din rutină, automatisme, lipsa de idealuri, idealuri împrumutate... Sau alţii, pentru că dezorientaţi suntem o pradă uşoară în câmp deschis...
Oricare ar fi răspunsul, hai să ne amintim ce ar trebui să ne motiveze.

SOMN UŞOR

Dormi, liniştit dormi, dormi...
Fii liniştit, n-ai ce pierde aici!
Ce-i urât ai visat, acum treci iar la somn
Nu încerca să te ridici!

Dacă vrei, îţi aduc apa la pat
În caz că-ţi sete sau...
Am văzut, fii liniştit, cum buzele îţi ard,
O să fiu aici, să te privesc, să stau.

Tu dormi, ce-ai visat nu-i aşa,
Nu te ridica, rămâi unde eşti!
Dacă vrei, fruntea ţi-o pot mângâia
Să poţi adormi cu poveşti...

Eşti obosit! Ştim, se vede pe pleoape,
Noi toţi suntem lângă tine aici!
Odihneşte-te-! Odihneşte-te-n pace
Orice-ai face suntem fericiţi!

...

Cu corpul plin de răni, zicând ceva
Ai închis ochii pentru ultima dată.
Tot ce-ai visat până acum nu-i aşa,
Vei vedea! Trezirea de după-ţi arată!

ZOOM ZUM ZOUM

Mi-aduc aminte, eram acum ceva timp în stup şi erau o grămadă de albine pe lângă mine. Eu, trantor mare şi plictisit şi toate calităţile adiacente nu puteam decât să le aud bazâitul şi să le privesc. Acum ceva timp auzisem că albinele fac miere dar observ că albinele din stupul asta nu prea au chef sau nu prea "ştiu cum se face" (copyright Discovery)... Biliard sau frecat menta, ne place să STAAAAAM DEGEABA şi să pierdem timpul. Atunci, văzând care e situaţia, euforizat de atmosfera destinsă ("şi distinsă") mi-am zis că pot să avansez în grad de la trantor la albină doar comparându-mă cu ceilalţi. Ce frumos! Până acum ziceam că eu sunt inactiv şi monoton de la atâta rutină, dar văd că se poate şi mai rău. Bine că am eu trei antene!

DINOZAURII DE LÂNGĂ NOI

E oficial! De azi iz satul de oamenii închişi la mine. Da, da, sunt O GRĂMADĂ ÎMPRĂŞTIATĂ (din pacate) de oameni încuiaţi, plini de prejudecăţi, care poartă ochelari de cal de când sau născut (cred). Sunt oamenii ăştia bătrâni (unii, nu toţi, e important de ştiut) care nu acceptă că lumea se schimbă frăţie... vin ei din Jurassic Park-ul lor să aducă norme de morală în timpul nostru, al meu, al celorlalţi. Acum nu zic că ar trebui să se resemneze şi să plece pe marte cu Smiley dar dacă observă în mică lor fărâmă de univers că au fost depăşiţi, să stea în banca lor. Dar nuuuu... ei, având mentalitate autohtonă one hundred procents trebuie să îi tragă de picioare pe ceilalţi în jos. Parcă Socrate zicea că există tineri sclipitori şi bătrâni senili, dorind să sublinieze că experienţă este folositoare în măsura în care o adaptezi timpului prezent. Totuşi, UNII din cei bătrâni sunt realmente contra ORICE... ei sunt genul ala de şoferi tâmpiti de pe autostradă care văzând că merg cu 80 km/h ocupă două benzi să nu mai treacă deloc cei din spate! Va mulţumim pentru că sunteţi aşa!!!